Sun 30.06.2013    23:00

Fluturii sunt orbi, dar liberi - Nu ştiu

Fluturii sunt orbi, dar liberi - Nu ştiu


Ruxandra Vera Ştefan
iulie 2013


Teatrolog învăţând să fiu, caut în orice spectacol povestea. Povestea mă fascinează şi mă amăgeşte, în acelaşi timp. Nu uit de actor, ci îl apreciez cu atât mai mult pentru că este purtător de poveste. Formarea profesională implicit aduce cu sine o deformare profesională. Prin urmare, chiar şi acum când este vorba despre un spectacol de coregrafie caut povestea. Mă liniştesc, amintindu-mi că la modulul din anul I, am învăţat că orice mişcare scenică trebuie să aibă în spate o idee, o imagine pe care să o exprime.

Coregrafia, poate mai mult decât actoria, este gând în mişcare. "Să gândeşti cu inima" este un îndemn de viaţă. Să gândeşti cu corpul este probabil esenţa dansului. Pentru asta mintea trebuie să recunoască că nu este cea mai deşteaptă şi să accepte de bunăvoie şi nesilită de nimeni să însoţească inima şi trupul.

Mintea trebuie să poată recunoaşte că nu ştie. Nu ştiu, aşa se numeşte spectacolul de Master II Artă Coregrafică al Andreei Belu. Din câte nu ştiu eu, coregrafia nu este dans, este mai mult atitudine în dans. Elementele coregrafice nu şi-au propus să uimească prin cine ştie ce grade de complexitate sau dificultate, dar au pus de mai multe ori punctul pe i, convergând într-o direcţie clar trasată: singurătate, neliniştea care te cuprinde în singurătate, singurătatea care te obligă să te priveşti în oglindă, îţi impune reflecţia, singurătatea care îţi relevă agresivitatea, singurătatea care te confruntă cu propriul demon. Singurătatea te învaţă să supravieţuieşti (nota bene: supra-vieţuieşti).


Despre spectacolul său, Andreea spune: "Un spectacol despre patru fete care încearcă să supravieţuiască. Lor şi celorlalţi, lumii imaginare din capul lor şi realităţii sociale în care s-au trezut că locuiesc." Patru fete care se întâlnesc doar în momentele de criză, pentru a se scutura una pe alta. Întâlnirile lor sunt violente, se contrazic, se urmăresc, dar parcă o fac dintr-o dorinţă inexplicabilă de a se proteja. Majoritatea mişcărilor sunt bruşte, scurte, se răsfrâng în corpul celuilalt personaj, frângându-i parcă traseul iniţial. Ar fi fost unul greşit? Termeni precum "greşeală", "responsabilitate", "libertate" sunt introduşi în spectacol de personajul Alinei Petrică care "turuie enciclopedic" sensul lor din dicţionar. Tensiunea creşte, pentru că celelalte încearcă să-i bruieze pledoaria.



Când tu eşti liber, le dai voie şi celorlaţi să fie liberi. Greşeala este fanta dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Se dansează pe şi cu aceste gânduri. Încerci să dai definiţii, să le înveţi pe de rost, dar ele nu te ajută când începi să trăieşti. Liniştea se destramă sub potopul de întrebări şi învinsă mintea trebuie să recunoască că nu ştie. Minte lacomă, ce vrei să strângi totul în spaţiul tău strâmt asemenea unui om care, cu cât are mai mult cu cât vrea mai mult, şi nu ar da din ce-i al lui (dacă înt-adevăr e ceva al lui), nici să-l pici cu ceară. Cum să te bucuri de bogăţie dacă te-ai înconjurat de obiecte / noţiuni al căror rost este neidentificabil. Tot ce este neidentificabil devine sursă de nelinişte, de angoasă. Aşa cum ziua urmează nopţii, aşa trebuie să faci mereu lumină în întunericul din tine.

Toate ideile de mai sus, nu sunt ale mele. Sunt ale spectacolului. Povestea e poveste şi fascinează, dar ea s-a transmis datorită: interpretelor alese care au înfăţişat atitudini şi poate pe alocuri au conturat o stare în sine, mişcărilor, obiectelor folosite ca metaforă (lanterna, scociul), scenografiei. Decorul (două unghiuri de perspectivă aşezate unul într-altul) îmi sugera un fluture. Un fluture mare, alb, cu aripi puternice, masive de pe care se scorojeşte vechea tencuială. Un fluture orb care a uitat să zboare. Nu ştie că e orb, dar trebuie să ştie că e liber sau dacă ştie că e orb trebuie să rămână orb pentru a putea fi liber. Ca să zbori trebuie să fii cât mai uşor, să mănânci lumină (imagine din spectacol). La finalul spectacolului, al zilei, al vieţii cea mai mare dorinţă şi bucurie este să ai cui să mulţumeşti. Hope there's someone, zice cântecul (cel mai probabil vă veţi duce să întrebaţi cum se numeşte şi cine îl cântă. Nu dezvălui, pentru că cel mai frumos este să ai cui să mulţumeşti. Live.)

Nu ştiu de Andreea Belu
Spectacol Master anul II, Artă Coregrafică. Clasa prof. univ. dr. Raluca Ianegic, asist. univ. drd. Andreea Duţă
Scenografie: Chris Burlacu / Rodica Ştirbu
Visuals: Ştefan Schultz / Mihai Ciobanu
Sound&light design: Alexandros Raptis
Afiş şi fotografii: Rareş Avram / Florin Ghenade
Distribuţie: Alexandra Bălăşoiu (Anul II, Coregrafie), Alina Petrică (Master I, Arta Actorului), Andreea Belu, Diana Spiridon
Durată: 55 min.
Spectacol realizat cu sprijinul WASP