Nu ştiam că o să fiu performer

Am fost la Self no.10 la LIKE CNDB. M-am dus fără să citesc descrierea evenimentului, ca să îmi fac o surpriză totală. Până acum nu prea m-am înșelat cu treburile care se petrec pe acolo și ocazia asta a venit ca o reconfirmare.

Am fost la Self no.10 la LIKE CNDB. M-am dus fără să citesc descrierea evenimentului, ca să îmi fac o surpriză totală. Până acum nu prea m-am înșelat cu treburile care se petrec pe acolo și ocazia asta a venit ca o reconfirmare.

Suntem în 2017. Ce vreau să spun prin asta este că orice portret a unei femei cu un bebeluș este, arhetipal, Madona cu pruncul, așa că e destul de dificil, oricât de frumoasă femeia, oricât de câștigător bebelușul, să te lupți cu zmeii timpului strânși mănunchi în imaginarul colectiv. De asta, în ultima vreme am avut o înclinare către manifestul performativ autoreferențial, pentru că mă incită particularitatea performerului mai degrabă decât arhitectura spectacolului. O observație atentă și apropiată asupra acestuia îmi dă, parcă, și mie spațiu să mă uit la mine. Când prind câte o piesă din astea la CNDB, pur și simplu nu mai am senzația că aparțin unui public și nu mai percep că scena-i scenă. Deci e clar, când am ajuns la Self no.10, spectacolul Elenei Copuzeanu, și am auzit „să vă așezați unde vreți”, m-am bucurat ca pe vremea când mai câștigam un leu la loz în plic. 

Asamblarea unui spectacol pornind de la definirea sinelui e o provocare gigantică. Taxonomia asta, care stă cu un picior în arte și cu celălalt în psihologie, este destul de fragilă. De aia am să o și evit. În clipa în care vezi un spectacol (nu înainte, nu după, nu când citești despre el, nu când îl comentezi), nu contează deloc gramatica artelor performative, spațialitatea (unde-i scena, unde-i publicul), de ce artistul are două mâini și două picioare precum privitorii - dar este însoțit de o aură, etc. Contează cum te simți. Și, în ciuda registrului complex pe care se croșetează spectacolele autoreferențiale, am ales și de data asta să rămân cu senzația că mi se confirmă ceea ce cred despre dansul contemporan din zona în care l-am cunoscut eu. Mă rog, nu demult și cam târziu. 

Pentru mine este vorba despre un răgaz ca mintea să se poată odihni. 

În spațiul ăsta generos care se cască sub ochii tăi atunci când „omul de pe scenă” are generozitatea de a se schimba în pijamale lângă tine și de a-ți citi ce a scris, ai de fapt tu loc pentru tine. Și nu asta ne dorim cu toții? Să mergem la un spectacol unde să fie în regulă să oglindim în vulnerabilitatea artistului ca să ne simțim la final mai bine cu noi înșine?

Da, transferul de energie și ambiguizarea spațiilor relaxează stratul critic al retinei și relaxează sistemul fiecăruia de procesare, pentru o mai bună auto-analiză. În dinamica dintre show și privitor devine probabil necesar să existe un cadru care să umanizeze experiența mai mult decât până acum. Ești obosit, ești încărcat. Sunt puține lucruri mai binevenite într-un context de genul ăsta decât un performance care să te lase să-ți digeri gândurile. Un spațiu creat ca să poți să elimini emoțiile negative pe care le-ai înmagazinat recent, un cadru unde să ai timp să metabolizezi felul în care internalizezi ceea ce ți se întâmplă, să vezi cum propune cineva digestia emoțională. 

Elena Copuzeanu a asamblat material video, chestii scrise de ea, dans, întrebări și propuneri pentru public, sub formă de bomboane sau mic disconfort existențialist, a invitat oamenii să facă parte din performance-ul ei, a creat intimitate, și-a gâdilat vulnerabilitatea cu noi lângă ea, cu angajații CNDB-ului activi în spectacol și a proiectat o discuție mișto cu Gina Șerbănescu pe final, care apoi Gina parcă a coborât din ecran și a stat la debate cu noi. Am stat tolănită pe scenă și m-am scufundat în propriile mele angoase și întrebări, pentru că am avut o gazdă care s-a angajat într-o relație temporară cu mine și am practicat gimnastici psihologice împreună, am deformat timpul subiectiv, am participat și eu cu prezența în spațiul performativ și am plecat acasă un pic mai eliberată decât atunci când am pășit în sală.

Articol scris de Dana Bergheș pentru Sub25.ro