Cuminţeniile lui Manuel Pelmuş

Temps D’Images #9, 7-13 noiembrie, Cluj. 

Înşurubat bine în actualitatea so­cial po­litică şi cea performativă, Festivalul Temps D’Images de la Cluj, organizat de Colectiv A, curatoriat de Miki Branişte şi Iulia Popovici şi avînd ca artist asociat, la ediţia din acest an, a noua, pe coregraful şi performer-ul Farid Fairuz, are marea calitate de nu fi intrat în rutină. De regulă, după cîteva ediţii reuşite, festivalurile creează un tipar şi efortul lor se reduce la a reproduce, an de an, aceeaşi reţetă. Ca şi formatele performative pe care le promovează, Temps D’Images este în permanentă căutare de formule noi. Artist asociat, producţii şi coproducţii, conferinţe şi ateliere – Temps D’Images îşi îmbogăţeşte conţinutul de la an la an şi îl adaptează diferitelor structuri pe care le încearcă. Este o dovadă de vivacitate şi de refuz al anchilozării care dau festivalului prospeţime, dar generează şi o stare de inconfort pentru spectatorii care vor să ştie dinainte „ce vor vedea“.

În ediţia din acest an, prezenţa lui Manuel Pelmuş a creat o legătură între arta clasică şi spaţiile ei şi perspectivele contemporane asupra acestora. Concret, coregraful a prezentat performance-ul Cuminţenia Pămîntului, o acţiune performativă continuă timp de două ore zilnic la Muzeul de Artă Cluj. În acelaşi spaţiu muzeal, el a susţinut şi un atelier pentru liceeni cu tema „Patrimoniu imaterial“. Ambele acţiuni combină conservatorismul spaţiului muzeal – o expoziţie permanentă durează „cel puţin douăzeci de ani“, după cum a aflat Pelmuş şi a mărturisit într-un interviu pentru revista Capital Cultural – cu o privire proaspătă asupra artei prin care se investighează relaţia operei cu publicul, autorităţile şi mediul de expunere, se analizează rolul ei în societate, i se studiază impactul şi i se testează veridicitatea.

În cadrul atelierului, Pelmuş a deschis pentru publicul tînăr perspective noi asupra artei, depăşind sfera „nemişcării“ şi a „imaginii“. Coregraful a mutat în mod practic accentul de la expozitiv – care stă la baza oricărui muzeu – la performativ – care include interogaţie şi analiză. Deşi este o acţiune de mici dimensiuni, atelierul este binevenit pentru că suplineşte, în educaţia generală a tinerilor, aria arte contemporane. Din păcate, obsesia culturii clasice care domină învăţămîntul din România duce la un handicap al viitorilor consumatori de cultură: nu doar că actualii elevi –– viitorii adulţi – nu înţeleg noile limbaje artistice, dar nici nu sînt pregătiţi să accepte că există şi altceva în afara narativului şi a figurativului. Aceasta este una dintre marile lacune ale şcolii, care, în loc să deschidă mintea şi să stîrnească interesul pentru cultură, impune tipare rigide de receptare. Un atelier precum cel susţinut de Manuel Pelmuş se constituie astfel în educaţie complementară, ajutînd adolescentul să navigheze printre limbajele artistice contemporane. Din păcate, astfel de iniţiative sînt puţine.

Articol scris de Oana Stoica, disponibil integral aici