Thu 04.05.2017    15:08

Dansul în imagini

Alina Ușurelu a absolvit programul de master – Spectacol. Multimedia. Societate – din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. Este artist vizual la Centrul Național al Dansului și colaborează cu membrii comunității de dans contemporan. Pe lângă realizarea de fotografii de spectacol, de creații video pentru promovarea și documentarea produselor artistice contemporane, își dorește să dezvolte producția de video-dans în Romania și lansează propuneri multimedia inedite împreună cu dansatori și coregrafi.

 

Cum ai ajuns să faci PR pentru CNDB și ce înseamnă Centrul Național al Dansului pentru tine?

Povestea a început cu mine un pic debusolată după terminarea facultății, în sufrageria părinților. Eu ce fac acum? (am terminat o facultate foarte frumoasă, dar fără pic de direcționare către o carieră).

Pentru că tata a fost mereu interesat de dezvoltarea profesională a mea și a surorii mele, după o zi de muncă, mi-a adus acasă Monitorul Oficial cu toate programele de studii universitare pentru a alege împreună un program masteral care să mă ajute să-mi găsesc o direcție. L-am răsfoit pe toate părțile până am găsit Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI). Mi-a atras inevitabil atenția și, de atunci, am început să fac pași direcți către ce am devenit.

Ulterior, începând programul de studii, mi-am format niște dorințe și curiozități în relație cu noile cunoștințe și, pentru că trebuia să fac practică în anul II, am ales Centrul Dansului. Am cunoscut-o pe Vava, am experimentat postura de spectator de dans contemporan, am început să vreau mai mult, m-am îndragostit de spectacolele LAY(ERS) (Cristina Lilienfeld) și Cvartet pentru o lavalieră (Vava Ștefănescu) pe care le-am fotografiat, am scris despre ele, am fotografiat și alte spectacole și uite-așa nu au mai scăpat de mine.

Îmi aduc aminte ziua de vară în care am sunat-o pe Vava (după un stagiu de practică la bancă pe care am fost obligată să-l fac, pentru că, nu-i așa, eram la vârsta la care trebuie să-ți găsești serviciu) înainte să plece în America. Eram plânsă toată și i-am ținut un discurs emoțional despre cum eu nu am să reușesc în viață dacă nu mă primește la CNDB.

Cam așa am ajuns aici. Apoi, evident, am dat greș, dar am făcut și lucruri bune, până am învățat, însă am avut-o lângă mine pe Andreea Novac, care ziua mă ghida în ce privește sarcinile de lucru, iar seara o duceam acasă cu mașina și o țineam la țigară să îmi expună perspectiva ei asupra spectacolului programat. Da, nu a fost ușor pentru mine să înțeleg un limbaj coregrafic contemporan, dar ascultând parerea ei, am reușint să îmi dezvolt propriile mele filtre. A fost și este un coechipier de excepție.

Am avut și am în continuare foarte mult de învățat din experiența la CNDB și, în special, de la echipa CNDB și de la oamenii care se adună în jurul acestei instituții. I-am zis o dată Vavei, la o ședință în care încercam să deslușim identitatea CNDB, că Centrul este un fel de Arca lui Noe pentru artiști. E o insitituție tare complicată, aș spune datorită, și nu din cauza, unicității ei. CNDB este locul formării mele profesionale, este căsuța „artistului” din mine.

 

Fotografiile tale, multe dintre ele realizate prin tehnica expunerii prelungite sau multiple, transpun emoția scenică a spectacolului. Cum ți-ai dezvoltat această pasiune?

Fotografie fac de vreo 6 ani, primii trei am explorat aparatul fără pic de știință. Știam doar tehnic ce se întâmplă dacă modifici ISO, închizi diafragma sau eu știu ce altă setare, îmi alegeam momentul declanșării și îmi setam cadrul pur și simplu, instinctual. Ulterior am făcut un curs de specializare care a fost foarte benefic, pentru că m-a făcut să conștientizez mult mai bine acțiunile și deciziile pe care le iau. Pe această cale vreau să-i mulțumesc profesorului Dragoș Popescu (care-i supărat pe mine pentru că am dat la UNATC, am intrat printre primii, dar nu am continuat; nu din cauza dumnealui, ci din cauza sistemului lor educațional care nu este deloc potrivit pentru mine). Ca să ajung la subiect, obișnuintă cu mișcarea pe scenă și schimbarea rapidă a eclerajului, într-o seară la CNDB, a fost programat un solo de teatru contemporan din Polonia în care o femeie a stat pe mijlocul scenei, a vorbit în același loc și cu același set-up de lumină timp de o oră. Eram atât de dezamăgită încât am început să mă joc cu camera; tocmai ce îmi cumpărasem un nou obiectiv și aveam nevoie de ACȚIUNE.

Mai încercasem pe acasă să mă joc cu lightpainting și cu expunere lungă, dar de data aceasta, pentru că aveam un obiectiv cu transfocare, am descoperit universul acesta și, apoi, am încercat să-l aplic și pe mișcare. Nu funcționează mereu, dar mi-am dezvoltat un simț. Să mă conectez cu performerul, să încerc să-i anticipez mișcarea și să-mi dau seama unde aș putea să aplic asftfel de tehnici. Îmi place atât de mult ce iese, încât îmi doresc să scot tehnica din convenția spectacolului și să o explorez pe cont propriu, într-un laborator dedicat (sper să obțin finanțarea de la AFCN). Are un potențial foarte mare, mai ales dacă te întorci la rădăcini și o folosești pe film. Așa că, cine știe, poate fac descoperiri noi într-un doctorat la CESI. Pun la cale niște proiecte foarte frumoase pe tema aceasta, sper doar să am parte de contexte favorabile.

În 2016 ai fost director artistic al proiectului UpStairs, care s-a concretizat printr-un workshop și un scurtmetraj care explorează relația dintre corp și spațiu. Cum a luat naștere proiectul și care a fost partea la care ai lucrat cu cea mai mare tragere de inimă?

Eram la un atelier de video-dans susținut de Jevan Chowdhury (inițiatorul proiectului „Moving Cities”) în cadrul programului Bucharest International Dance Film Festival 2015. Acolo ne-au împărțit pe echipe (eram cu Irina Marinescu și cu Aura Goia) și ne-au pus să facem un film de dans de 20 de secunde. Am ales o scară din dosul ICR-ului ca loc de filmare și ne-am apucat de treabă. Numai că, nu-i tocmai ușor să dansezi pe scară, darămite 20 de secunde, drept urmare, eu și Irina am început să ne punem întrebări legate de adaptarea mișcării la spațiul în care te afli. A ieșit un filmuleț tare simpatic, iar cei care l-au văzut au spus că vor să vadă mai mult. Mai târziu, am fost cu ea la o conferință de psihoarhitectură, unde l-am întâlnit pe Dan Coma, care ne-a dat și mai multe idei, și am început să ne conturăm o viziune despre cum am putea face ceva împreună, pentru că erau niște nevoi comune de a cunoaște și de a înțelege mai bine relația dintre corp/mișcare și spațiul în care se află/întâmplă. De aici încolo, Dumnezeu cu mila, am lucrat un an de zile la proiectul acesta și a ieșit mai bine decât ne-am putut imagina. Am trăit intens tot proiectul, de la acte, la demersul artistic. A fost prima experiență cu un proiect finanțat de stat, imaginează-ți!

Tragere de inimă am avut peste tot, până și la dosarul de decont, unde am primit „coroniță”, dar cel mai cel moment al proiectului a fost la finalul atelierului „Volum. Corp în spațiu”, când 20 de oameni care nu puseseră mâna pe camere în viața lor, după 4 zile de lucru (aproximativ 2 ore pe zi) cu mine și cu Simona Deaconescu, au făcut niște filme de mai mare mândria. A fost momentul în care am simțit că am un motiv serios să merg mai departe, să studiez mai mult, să creez mai mult, să dezvolt cât mai multe contexte în care oamenii să aibă acces la astfel de cunoștințe, pentru că nu, nu îți trebuie școală pentru a-ți dezvolta simțurile în această direcție. Doar puțină imaginație, învăluită de pasiune și lucru în echipă.

 

Crezi că experiența ta ca fotograf de eveniment, prin urmărirea spectacolelor și selecția fotografiilor de eveniment, cât și cea de PR pentru CNDB, ți-au „format mâna” ca director artistic pentru UpStairs?

Categoric DA! Nici nu mi-ar fi trecut prin cap astfel de lucruri fără să mă fi dezvoltat într-un astfel de context. A contat enorm!

În ce privește studiile, consideri că tranziția ta de la relații internaționale și studii europene la studiul imaginii a fost una bruscă, sau a existat un element de legătură între cele două?

Nu a fost una bruscă, a fost una necesară. A fost minunat la facultate, dar nu mă vedeam făcând nimic din ceea ce (nu prea) puteam face cu Relații Internaționale și Studii Europene. Elementul de legătură am fost eu.

A durat ceva până am ajuns să-mi dau seama ce-mi doresc și unde mă potrivesc. Apropo de hibele sistemului educațional din România. Dar nu-mi pare rău de nimic. Din toate am avut de învățat lucruri importante pentru dezvoltarea mea personală și profesională.

Ești foarte versatilă în alegerile tale, atât în ce privește studiile, cât și în ce privește cariera profesională – fie ea și la început de drum. Unde-și are originile această versatilitate? Bănuiesc că e nevoie de o anumită deschidere către diverse domenii și diverși oameni.

Cred că, pur și simplu, face parte din mine. Am încercat foarte multe lucruri de când eram în liceu, pe multe nu le-am dus la capăt. Dar chiar și drumurile acestea scurte te învață sau te fac să realizezi că ceea ce ai început nu e potrivit pentru tine. Cred că e vorba și de un soi de egoism în legătură directă cu nevoia mea de a face lucruri numai din plăcere. CESI a fost prima instituție care m-a făcut să pun frână acestor nevoi continuie de a descoperi și altceva pentru că, probabil, mi-a oferit contextul de a descoperi atât de multe, încât să nu mai am nevoie de alte lucruri noi.

Cel mai frumos este să unești cât mai multe dintre drumurile acestea pe care ai mers (mai mult sau mai puțin) într-un singur punct. Apropo de pluridisciplinaritate.

Printre picături, te mai ocupi și de stagiile de practică ale masteranzilor de la „Societate, Multimedia, Spectacol” la CNDB. Acum că te afli de cealaltă parte a „baricadei”, în ce măsură îți regăsești propriile aspirații de acum câțiva ani printre cele ale masteranzilor pe care îi formezi?

La CESI sunt oameni atât de diverși. E foarte simplu să găseși un punct comun de discuție, dar destul de dificil să întâlnești un om cu interese asemănătoare cu ale tale. Aici se deschide o cutie a Pandorei, pentru că la CNDB e destul de greu să faci un program clar de practică, într-o formă pedagogică fixă ca să-i poți coordona pe toți odată. Trebuie să ai timp pentru experiențe individuale cu masteranzii pe de-o parte, și pe de alta, trebuie să existe un interes și din partea lor. Am fost mereu antisistem, dar în aceast tip de experiență nu mai este cazul. Cred că nici unul dintre ei nu realizează cât de importantă este practica și cât de benefic este faptul că CESI le pune la dispoziție astfel de programe, atât de diverse. Una dintre probleme este că vin cu așteptări neconforme cu realitatea sau își aleg greșit locul unde să facă practica. Îi sfătuiesc să viziteze locurile unde li se propune practica, înainte de a face alegerea, în calitate de spectatori, consumatori.

Acum mi-am spus și eu of-urile, dar sunt și masteranzi dedicați și pasionați, cu care mă bucur să lucrez și să le împărtășesc din cunoștințele mele. De fapt, cu toți aș face acest lucru dacă ar fi curioși, dacă ar pune întrebări, dacă m-ar trage de mânecă după spectacol să mă întrebe ce și cum.

Păstrez pentru final povestea cu Laura Trocan, masterandă CESI – SMS, care a dat dovadă de profesionalism și de implicare din prima secundă, și iat-o în echipa CNDB acum. Ea a facut parte din a doua serie de practică pe care am coordonat-o, iar după ce s-a întors din experiența Erasmus de la Bruxelles, am luat-o cu mine peste tot pentru că și-a dorit și pentru că a fost curioasă.

Așă că, dragi studenți, dacă aplicați pentru un program de master la CESI și vreți practică la CNDB, trageți-ne de mânecă, întrebați-ne, fiți curioși! Un alt motiv pentru care îndrum oamenii pasionați de artă și cultură, dar nu neapărat artiști, pe această cale este faptul că în domeniul cultural există un mare deficit de manageri, producători, curatori și critici, iar cel mai bun drum către aceste profesii este cel prin care înțelegi arta, te înconjori de artiști, te confrunți cu problemele lor și începi să-ți dai seama cam care ar putea fi soluțiile pentru ei.

Care este spectacolul tău preferat dintre cele recente care au fost difuzate la CNDB?

O întrebare cu răspunsuri nelimitate J

Din România, în ultima vreme, sunt fană Mihaela Dancs și Andreea Novac, ultimele două producții marca CNDB ale Mihaelei, Coregrafie de grup (2015) și teren de dans (2016) dau dovadă de o precizie a discursului și merg pe o linie clară a intereselor artistei vis-a-vis de limbajul coregrafic contemporan. Cele două proiecte au în comun o abordare unică a sunetului în relație cu mișcarea, pe de-o parte, iar pe de alta, ambele evidențiază lucrul cu pattern-urile de mișcare și epuizarea fizică. Să vezi 10 dansatori pe scenă într-o mișcare, aparent browniană, creând și rupând legături, în timp ce covorul de dans le amplifică pașii, iar respirațiile lor se mixează, parcă, într-un spectacol cu totul diferit, nu-i tocmai la îndemână.

La 37 minutes of make believe e altceva, Andreea Novac e magică pe scenă, te corupe într-o lume invizibilă și se joacă cu mintea ta. E un fel de incursiune individuală în universul propriei conștiințe ce se află în relație cu scena. E ca și cum, tu ca spectator, ai posibilitatea de a proiecta pe scenă ce-ți trece prin minte. E o senzație tare foarte puternică și plăcută!

Străine ... MAKE YOURSELF, concept și coregrafie: Marta Ziółek, un performance polonez ce a fost invitat cu ocazia festivalului News from Polska. Un spectacol pop-ish ce pune problema comsumerismului în societatea contemporană într-un mod foarte apropiat de publicul tânăr.